Totul s-a oprit la o cifră care ar fi trebuit să le aducă noroc în viață. La șapte ani, Emil află că tatăl său și-a pierdut viața la locul de muncă. Acest blestem a venit ca un cutremur puternic în familia lor. Mama lor care și-a pierdut mințile, locul de muncă, casa apoi cei doi copii.

Trei zile au rămas singuri pe stradă. Timp în care rudele, frații mai mari nu știau de ei, abia după ce aflase că Protecția Copilului i-a dus într-un centru de primire minori. Deși n-ar fi trebuit să se întâmple asta, spune fără speranță fratele mai mic, care crede că mama lor nu își va găsi leacul pentru suferință. Emil spera în tot anul în care a locuit alături de copiii abandonați că mama se va vindeca, că-și va găsi locuință și vor petrece timp împreună.

Chiar și așa după tragedia despărțirii, mama lor încă îi caută, sora lor mai mare, însă fratele lor nici nu vrea să audă de ei. I-am scris dar n-a răspuns niciodată. Ei au două posibilități. Fie se acceptă adopția sau plasamentul la o familie, fie într-un apartament. “Cel mai bine pentru noi e să locuim într-un apartament”, spune fratele lui cu care locuiește în centru. Cred că asta ne poate schimba viața în mai bine. Sunt fericiți fiindcă la ei la centru sunt oameni care au grijă de ei și îi ajută mereu.

Nimeni nu știa că talentul lui e atât de valoros…

Colegii îi spun altfel: genialul, jucăușul, dansatorul, actorul. Are doar 10 ani și visează cum alții n-ar fi avut curajul să-și depășească condiția de orfan.

Când spun asta mă refer la povestea unică a unui pui de om care visează la o casă, mamă, tată și iubire necondiționată.

Uneori mă gândesc câtă forță a găsit puștiul să vorbească prin dans ceea ce trăiește, câtă pasiune a reușit să epxrime, să lupte prin forța binelui și răului, să găsească literatura adevărată a dansului, a libertății.

Recunosc că o astfel de poveste m-a cucerit, mi-a adus provocări uriașe, întrebări, revoltă, îndrăzneală și mai multă responsabilitate față de un copil care seamănă izbitor cu povestea reală trăită în copilăria nevăzută.

Sistemul de protecție din zilele noastre e mai blând, iar șansele lui sunt mult mai reale ca Emil să devină ceea ce este. Cu atât mai mult printr-o educație de mentorat îl va transforma omul pentru care misiunea l-a adus pe pământ.

“ În dans ai nevoie să simți cum intră muzica în corp, să le dai voie emoțiilor să îți vorbească, să ai deschidere, încredere. Când dansez mă simt înțeles, simt că pot ajunge acolo unde lumea e așa cum o văd în realitate: mai bună, perfectă, în care toți copiii să se bucure de prezența părinților”. – Emil

N-a dansat niciodată decât la ocazii, la petreceri însă lumea râdea de el fiindcă punea suflet în mișcări. Emoțiile lui erau libere lipsite de constrângere sau reguli în care mintea lui se eliberează și lasă inima să-și spună adevărata lui poveste de viață.

Îmi aduc aminte cât de greu a fost în orfelinat să răzbești pentru a-ți păstra inocența, talentul și sensibilitatea. Într-un mediu dur, plin de răutăți, de invidii. Unde iubirea n-o găseai decât la persoanele străine.

Când te naști cu astfel de abilități și Dumnezeu te trimite într-un orfelinat, în loc să-ți dea o familie care să te susțină e clar că lupta cu sine devine din în ce mai dură. Iar talentul devine ca dansul. Condiția te ajută să trăiești, să-ți asculți propria muzică din viața ta, să-ți păstrezi curajul să te poți înălța cât mai sus.

Așa am trăit povestea orfelinatelor de groază în care abia după 17 ani un concurs național de literatură mi-a recunoscut adevărata valoare, adevăratul potențial. Am prins curaj, am muncit, am citit, am învățat de la cei mai buni, iar astăzi dau mai departe. Abia la începutul campaniei de vânătoare a talentelor din orfelinate n-am crezut vreodată că voi găsi un talent atât de valoros printre copiii triști.